Fractura Colles prin diferitele cabinete medicale

Un doctor bun și dedicat are curajul de a învăța de la cei mai buni, chiar dacă asta înseamnă să depășească granițele temporale. Astăzi, ne agățăm în cuier halatul alb și îmbrăcăm, în schimb, ceva ce ne va proteja la fel de bine, doar că de data aceasta, împotriva nămeților.

Fractura Colles este una dintre cele mai întâlnite tipuri de afecțiuni de la nivelul încheieturii mâinii. Povestea acesteia a început în anul 1814, când Abraham Colles a reușit diagnosticarea corectă a simptomatologiei fracturii și încadrarea acesteia într-o tipologie, doar cu ajutorul examinării fizice. Fără cercetările sale esențiale, tratamentul pentru diagnosticul de epifiză distală de radius nu ar mai fi fost atât de eficient.

Desigur, ajutorul tehnologic nu a fost întotdeauna la îndemâna medicilor ortopezi. Pășind în sala dr. Colles, suntem întâmpinați de lumina pâlpâitoare a unui candelabru, ce se revarsă asupra unor pereții reci, din piatră, și de figura renumitului medic, examinându-și pacientul. Cazul pare destul de neobișnuit pentru un simplu traumatism realizat prin dezechilibru: o formă bombată a mâinii, ușor curbată, ce ar putea fi asociată cu o furculiță.

Nu am ales acest moment întâmplător. Este pentru prima dată când vorbim despre diagnosticul de fractură Colles și, totodată, o premieră în ceea ce privește tratarea sa. După o simplă examinare fizică, dr. Colles avea să ofere o recomandare considerată revoluționară la început de secol XIX: imobilizarea. „Deformarea în furcă” sau fractura radius se tratează, după cum bine putem observa pe masa metalică, cu ajutorul unor atele și bandaje fabricate manual. Această practică rămâne până în zilele noastre.

Cu acest bagaj informațional, mai facem un pas în călătoria noastră prin istorie.

Același secol, o nouă destinație: laboratorul în care s-au folosit razele X pentru diagnosticare pentru prima dată. O tehnologie care facilitează diagnosticarea precisă, dar și o inovație fără de care înțelegerea completă a fracturii Colles nu ar fi fost posibilă.

Descoperirea lui Wilhelm Röntgen uimește o lume întreagă, în special medicii, care reușesc să vadă oasele pacienților pe placa de sticlă, respectiv deplasarea sau ruperea acestora. Posibilele complicații, aspecte ce nu ar fi putut fi văzute cu ochiul liber, puteau acum fi observate datorită acestei tehnologii. Mai multe informații despre contribuția lui Röntgen în domeniul medical poți găsi aici.

Indiferent de etapa istorică despre care discutăm, munca de pionierat a unui medic trebuie recunoscută. Iar pentru a aprecia cu adevărat prezentul, trebuie să privim și către trecut. Numai pentru procesul de diagnosticare, există zeci, dacă nu chiar sute de contribuții care au schimbat modul în care chirurgii de mână își ajută astăzi pacienții.

Pasiunea, dedicarea și grija față de pacienți reprezintă trăsăturile esențiale ale unui chirurg. Suntem convinși de faptul că Abraham Colles ar fi mândru de munca depusă de echipa noastră în cadrul Clinicii de Chirurgia Mâinii Dr. Vîlcioiu.

Cele mai afectate rămân femeile în vârstă, acest tip de fractură fiind considerat un semn al osteoporozei. Sensibilitatea osoasă ce însoțește vârsta înaintată devine un motiv suplimentar de îngrijire.

Dacă Abraham Colles ar fi făcut parte din echipa Clinicii de Chirurgia Mâinii Dr. Vîlcioiu, cu siguranță nu s-ar mai fi limitat la simpla anamneză, ci ar realiza, la fel ca noi, o radiografie, cu scopul de a diagnostica fractura și a identifica posibilele complicații.

În ceea ce privește tratamentul, există similitudini între practica lui Abraham Colles și practica noastră, dar și îmbunătățiri generate de evoluția tehnologică. Există 2 opțiuni, în funcție de gravitatea fiecărui caz:

1. Tratamentul nechirurgical: aplicarea atelei sau a gipsului de sub cot până la mijlocul degetelor, și prescripția paracetamolului sau a medicamentelor antiinflamatoare nesteroidiene (AINS).
2. Tratamentul chirurgical: alinierea osului radius prin utilizarea broselor metalice, a placii si a șuruburilor sau a unui fixator extern în cazuri de mari urgențe și cel mai modern prin asistare artroscopică.

Ulterior, în funcție de factori precum vârsta sau dificultatea intervenției, indiferent de tipul tratamentului, se recomandă purtarea gipsului pe o perioadă de aproximativ 5-6 săptămâni.

Recuperarea după fractura de epifiză distală constă în practicarea unor serii de exerciții de reabilitare, iar aceasta poate dura pâna la un an. De obicei, recomandăm terapia fizică, exerciții de întindere, de întărire pentru o recuperare eficientă, alături de un plan de terapie a mâinii.

Permiteți-ne să dăm jos paltoanele călduroase înainte de a vă spune că atât noi, cât și Abraham Colles, vă îndemnăm să tratați acest tip de fractură și să apelați la ajutorul medical specializat imediat după ce observați primele simptome. Acum că s-au adunat atâtea informații în bagajul nostru de călătorie, aveți toate motivele să programați consultația la cabinetul dr. Vîlcioiu.